O panza emblematica semnata de Giovanni Bellini, unul dintre fruntasii Renasterii italiene, si anume „Petrecerea zeilor” este in continuare prilej de interpretari contradictorii. Din motive neelucidate, aceasta pictura datata 1514 a fost „ajustata” de doua ori – caci dupa moartea lui Bellini, au refacut decorul pictorul de curte Dossi Dosso si apoi maestrul Tiziano. Doua aspecte ale compozitiei atrag atentia.
In mod uimitor, in capodopera apar pentru prima oara vase de portelan cu motive chinezesti, desi la acea data nu erau cunoscute in Europa. Explicatia? Maestrul lucrase in portul venetian al carui comert cu Orientul era infloritor. In al doilea rand, un gest al lui Priapus singularizeaza aceasta capodopera, caci personajul (simbol al virilitatii) are o atitudine erotica fata de nimfa Lotis. Fata era adormita, la fel ca si petrecaretii. Dar gestul lui Priapus a fost intrerupt pentru ca magarusul lui Silenius (betiv notoriu din alaiul lui Dionisos) i-a trezit pe mahmuri cu ragetele sale… Situatia delicata ilustrata de Bellini este o premiera absoluta in artele vizuale.
Ramanand la gesturi care implica atractia feminina, sa remarcam capodopera lui Rembrandt „Femeie scaldandu-se in rau” (1654). Maestrul avea 48 de ani cand a realizat aceasta adorabila scena, iar femeia este a doua sa sotie, Hendrickije Stoffels. Dupa moartea Saskiei (prima consoarta), maestrul si-a revarsat rezervorul de iubire asupra acestei fiinte care, iata, isi ridica suspect de mult rochita de noapte, parca pentru a-l provoca pe admiratorul ascuns. Nivelul apei nu justifica o asemenea generoasa dezvelire, si totusi… Gestul avea sa fie o mana cereasca pentru impresionistii francezi.
Una dintre cele mai induiosatoare scene ale barocului spaniol este acea in care apar copiii cersetori ai lui Bartolomé Esteban Murillo (1617-1682). Nascut intr-o familie nevoiasa cu paisprezece copii (tatal fiind barbier), Murillo a cunoscut saracia si umilintele. A fost crescut de o sora mai mare, dupa moartea timpurie a parintilor. Intr-una din scene, pustanii cersetori dau cu zarurile si maestrul ii surprinde facand un gest impresionant: cu ajutorul degetelor, ei incearca sa adune cifrele date de zaruri, dar atitudinea lor demasca faptul ca inca nu au invatat sa numere! Murillo ii priveste cu tandra compatimire si compenseaza tristetea gestului prin indiferenta cu care al treilea baietel mananca o para, urmarit atent de un caine vagabond ca si ei.
Leonardo da Vinci nu putea sa lipseasca din aceasta suita de gesturi memorabile. Intr-o scena foarte raspandita a scolii florentine de pictura a secolului XV, apar Fecioara cu Pruncul, Sfanta Ana si Ioan Botezatorul. Compozitia ne-o prezinta pe Sf. Ana aratand cu indexul spre ceruri. Dar acelasi gest il vom regasi si in lucrarile „Sf. Ioan Botezatorul” si in „Bacchus”. Avand in vedere contexul religios al capodoperelor, de ce a mai fost nevoie de aceasta atragere a atentiei de catre cele trei personaje? Oare enigmaticul Leonardo se gandea la altceva decat la puterea divina? Simtea geniul renascentist nevoia de justificare a unui mister necurat ascuns in cele trei panze? Nu vom intelege niciodata gesturile geniilor.
PAUL IOAN
Comentarii