Cand Matisse si Picasso afirmau ca „el este tatal nostru, al tuturor”, se refereau la un mare pictor francez care a fost prea putin apreciat de public, pe toata durata vietii. Acest artist marginalizat de unii si glorificat de altii a fost Paul Cézanne, cel care a intuit cu genialitate ca perioada impresionistilor trebuia sa-si gaseasca o finalitate, iar etapa întrevazuta de el a fost cubismul, cu numerosii lui copii de suflet.
Familia Cézanne (nume frantuzesc mai putin obisnuit) îsi datoreaza numele localitatii Cesana din Piedmont si are vadite rezonante italienesti. De altfel, pronuntia acestui nume este identica cu „seize anes”, adica saisprezece magari, fapt pentru care maestrul era uneori luat peste picior… Paul (1839-1906) a venit pe lume în sudul Frantei, la Aix-en-Provence.
Tatal sau, Louis-Auguste, era un bancher prosper cu care Paul a intrat deseori în conflicte legate de cariera sa; fiul refuza cu înversunare sa devina avocat si risca sa fie dezmostenit – fapt care nu s-a întamplat, în cele din urma. Si totusi, Paul Cézanne a fost respins la admiterea la scoala de arte frumoase din Paris (1861). Socul nu l-a dezarmat, el continuand sa picteze – pana la stabilirea definitiva la Paris – peisaje din locurile natale.
Înca din tinerete, pictorul era preocupat sa schimbe ceva în modalitatea de a reda formele si de a folosi intensitatea culorilor. Îl pasionau profunzimile si nuantele cromatice mai „abrupte”, care sa atace mai puternic sensibilitatea privitorului. De aceea, cu toate ca de-a lungul carierei si-a schimbat de mai multe ori conceptia artistica, el a ramas atat un tata al cubistilor, cat si un precursor al fovistilor.
Paul Cézanne este unul dintre cei mai comentati pictori francezi postimpresionisti, mai ales în privinta tehnicilor de folosire a cromaticii si geometriei compozitiilor sale. Pe langa peisaje si naturi moarte, Cezanne a excelat în domeniul unor scene devenite obsesii personale prin repetitia lor. Este vorba despre „capitolele” dedicate femeii (femeilor) la baie si jucatorilor de carti (doi sau mai multi), într-un interior de taverna mohorata, cum ar spune poetul.
În general, culorile grave caracterizeaza o mare parte a perioadelor lui artistice si ele spun multe despre felul de a fi al maestrului. În acest sens, este interesanta din punct de vedere psihilogic ruperea lungii prietenii cu Émile Zola, în 1886, dupa aparitia romanului „Capodopera”. Zola descria viata unui pictor (preluata din biografia lui Cézanne) care nu reusea sa creeze o mare lucrare, desi era foarte talentat; în final, personajul se sinucide din acest motiv.
Maestrul din realitate s.a suparat atat de mult pe romancier, încat a sters cu buretele toate amintirile frumoase traite împreuna… În acelasi an, Paul se casatoreste cu „amanta sa permanenta”, Hortense, si se retrage în sudul Frantei, unde tatal sau îi pregatise o resedinta special dedicata picturii. Cei doi se împacasera, dar putin dupa aceea parintele si-a dat duhul. S-au despartit prieteni, vocatia fiului învinsese orgoliile paterne. Dar Cézanne a facut un gest discutabil, eliminand-o pe Hortense din testament, cu trei ani înainte de a muri.
Ulterior, el s-a instalat într-un atelier singuratic din Aix si nu a mai vrut sa vada decat un numar foarte retrans de colaboratori. Moartea lui Paul Cézanne pare desprinsa dintr-o povestire de Hitchcock: o furtuna puternica l-a prins pictand pe camp, dar el nu a plecat sa se adaposteasca, ci si-a continuat lucrul. Apoi, sosind cu greu acasa, a intrat într-o stare de letargie, din care a fost salvat de o îngrijitoare. A mai trait doar cateva zile, murind (1906), se spune, de pneumonie.
PAUL IOAN
Comentarii