Daca oamenii ar fi fost creati din materie metalica, atunci ar fi avut suflete de catifea. Din pacate, lumea a fost facuta invers… Iata reflectia pe care mi-a sugerat-o lumea personajelor de bronz ale tanarului artist japonez Kazuhiko Nakamura, unul dintre acei rebeli de la capatul lumii care au sorbit cu nesat din sake-ul genialitatii. Tasnit, ca o arteziana romana deschisa la maximum, din cohorta de suprarealisti digitalizati ai unei generatii de vizionari care înnoada fantasticul de real, Nakamura a fost înzestrat cu o originalitate artistica iesita din comun – acel comun fiind alcatuit din „compozitorii” de arta tridimensionala care-si storc talentul la o menghina ruginita.
Prima reactie a admiratorului lucrarilor sale poate fi una de repulsie, data fiind anatomia metalica a oamenilor deveniti o aglomerare savanta suruburi, fasii de tabla, piulite si rotite dintate. Originalitatea japonezului te cam striveste la început, numai ca finetea si armonia compozitiilor te cuceresc treptat si zanganitul se transforma în menuet psalmodiat la clavecin.
Pentru a descalci lumea fantastica a lui Nakamura, organizatorii expozitiilor sale îl încadreaza fie în regimentul artistilor „cyberpunk”, fie în plutonul celor care practica „mechanical mirage art”. Însa dincolo de aceste etichete violent-academice, cel mai bine este sa vedem ce spune artistul despre el însusi: „…În adolescenta am fost profund impresionat de iluzionismul lui Giuseppe Arcimboldo (portrete din legume si fructe – n.n.) si de absurdul din romanul Metamorfoza al lui Kafka.
Omul devenit insecta, de la Kafka, mi-a inspirat construirea unor personaje fantastice. Fiecare amanunt al anatomiei lor este foarte important, asa ca am studiat cu mare atentie constructia corpului insectelor, care este fascinanta. Apoi, arta digitala 3D m-a ajutat sa reconstruiesc personaje metalizate cu aceeasi minutiozitate. Toate fiintele reprezinta un puzzle.”
Nascut în 1961 la Hyogo (Japonia), Kazuhiko Nakamura este proiectant în domeniul ecologiei urbane în Tokyo. Galeriile sale de arta nu sunt simplu rod al unui suprarealist care vrea sa epateze prin fantasticul socant de realist al multor epigoni ai lui Dalí. Compozitiile sale sunt dificile doar pentru cei mai putin obisnuiti cu acceptarea faptului ca mai poate exista originalitate necontrafacuta. Impresia generala este ca Nakamura însusi face parte dintr-o lume insectivora pseudometalizata, în care o lacusta privita cu lupa devine o capodopera. E ca si cum ai deschide capota unei masini de lux si descoperi un univers complicat dar armonios.
Marea abilitate artistica a japonezului consta si în lipsa de confuzie: personajele sale nu sunt roboti, ci încrengaturi delicate cu reflexe metalice. Din pacate, expresia acestor figuri de bronz este imposibil de deslusit, însa din limbajul gestual reiese, mai întotdeauna, o melancolie si o duiosie imprevizibile. Astfel, un personaj bizar care pare o încalceala de cabluri de otel culege dintr-o gradina de scaieti un bonsai.
Este sensibilitatea unui suflet de catifea ascuns într-o inima de tinichea – aluzie, poate, la personajul din „Vrajitorul din Oz” sau la capodopera cinematografica „Oblio”. Alteori, confuzia unei lumi normale poate fi pusa în evidenta de palaria unui om de fonta, care are forma Turnului Babel. Apare si femeia în lumea zanganitoare a lui Nakamura, iar coafura sa serveste drept aeroport pentru o nava fantastica ramasa fara carburant. Cand doi îndragostiti de fonta se privesc ochi în ochi, zambetul lor lasa sa se întrezareasca o dantura alcatuita din gloante. Semn ca un proiectil poate fi oprit, cateodata, cu o plasa de fluturi…
PAUL IOAN
Comentarii