Iluzia optica este un fenomen foarte complex, ale carui „radacini” pot fi identificate în psihicul uman si, respectiv, în capacitatile senzoriale umane cu referire aproape exclusiv la privire.
Arta se foloseste din plin de efectele spectaculoase si uluitoare ale iluziei optice, iar pictura poate fi considerata cu adevarat privilegiata sub acest aspect, întrucât ea însasi se adreseaza ochiului si mintii.
Ca gen pictural, folosit însa si în arhitectura sau în arta stradala din zilele noastre, iluzia optica este cunoscuta, explorata si într-un anume mod exploatata de foarte mult timp.
Joc al seductiei si al confuziei transmise spectatorului – pe care îl provoaca fara avertisment sa participe la punerea în functiune a insolitului mecanism – ea se axeaza, în mod evident si cu insistenta, pe subiecte inanimate sau statice.
Paradoxal, receptorul stie, spre exemplu, ca se afla în fata unui tablou, adica a unei suprafete plane pictate, si totusi cade în capcana, impactul primar sugerându-i o realitate falsa, dar atractiva.
Totusi, pentru a nu omite detalii importante, trebuie sa mentionam ca tehnica respectiva nu se opreste la marginea ramei lucrarii, ci poate invada spatiul din vecinatate si chiar întregul perete pe care este expus tabloul. Din acest moment, pentru privitor functioneaza legile perspectivei si iluzia picturala poate deveni una arhitecturala.
Autorul roman din Antichitate (sec. I d.Chr.) Plinius cel Batrân (istoric, filosof, naturalist, militar, poet) povesteste o anecdota potrivit careia talentatul Zeuxis a pictat struguri atât de realist, încât mai multe pasari, înselate de executia perfecta, s-au grabit sa ciuguleasca boabele, dar fireste ca s-au lovit de tablou.
În replica, rivalul sau, pictorul grec Parrhasius, l-a invitat la el în atelier sa-i arate o lucrare, cerându-i sa traga într-o parte perdeaua în spatele careia s-ar fi aflat aceasta. Atunci, Zeuxis s-a lovit de peretele pe care perdeaua era de fapt pictata de confratele sau, la fel de realist, astfel ca a trebuit sa recunoasca talentul deosebit al acestuia, în contextul în care acceptase anterior ideea ca o pasare se poate însela, dar nu si un om. Foarte posibil adevarata, întâmplarea este de fapt prima referire la o iluzie optica artistica.
Marii pictori ai lumii au introdus în creatii ale lor acest procedeu de amagire si înselare a „vigilentei” privirii, care pare invincibila. Giotto a utilizat elementul cunoscut ca „trompe-l’œil” (în traducere literala – „care pacaleste ochiul”) la Biserica San Francisc din Assisi (1290) si în Capela Scrovegni din Padova (1305), iar discipolul sau Taddeo Gaddi i-a urmat exemplul la Florenta, în pictura Bazilicii Santa Maria Novella (1338).
A fost apoi rândul lui Jan van Eyck sa preia motivul în Dipticul Buneivestiri, aflat în prezent în Muzeul National Thysseo-Bornemisza din Madrid (1434-1436), lucrare reprezentativa pentru tehnica grisaille (pictura monocroma, de obicei în tonuri de gri, care da impresia reliefului si a sculpturii).
Van Eyck a dezvoltat imaginea aplicând tonuri de alb si negru, pentru a crea iluzia unei sculpturi. Ramele sunt si ele pictate de artist, producând un „trompe-l’œil” si un set superb de mulaje.
Efectul socant al acestei realitati „paraimagistice”, situata dincolo si deasupra celor trei dimensiuni actulmente masurabile si acceptate de catre ratiunea umana, practic a dat nastere unui nou gen de arta vizuala, denumit de istorici si critici cu sintagma foarte inspirata „pictura sculpturala”.
Într-un limbaj comun, am putea spune ca imaginile reunite sub imensa si surprinzatoarea cupola „trompe-l’œil” se joaca nebuneste cu mintea noastra, deoarece ne aseaza în fata o iluzie, acea holograma pe care o vezi, îi poti observa forma, contururile si proeminentele, unduirile si culoarea, dar care nu poate fi atinsa si prinsa în palma, fiindca, paradoxal ori absurd, nu are nicio consistenta si este perfect sterila în ideea potentialei mijlociri a unor perceptii tactile.
Cum putem argumenta faptul ca un obiect pe care îl avem în fata, pe care îl vedem aievea, pe care îl putem descrie si desena, de fapt nu exista în realitate? Cu toate acestea, traim aproape în fiecare clipa cu asemenea iluzii, cel mai frecvent în zona perceptiei vizuale, tocmai fiindca ele fac parte din fiinta noastra intima. Si ne place la nebunie!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii