Ziua când a venit „Solaris”

           Pe la sfârsitul deceniului VII mi-au ajuns în mâini straniile carti ale medicului filozof Stanislaw Lem. Între ele, Solaris, povestea unei planete vii, o minte gigantica, plasata de demiurgul Lem la intersectia drumurilor a doua civilizatii galactice, si purtând o concluzie dostoievskiana: întâlnirile dintre ratiuni sunt imposibile.

           Pe la sfârsitul deceniului VII mi-au ajuns în mâini straniile carti ale medicului filozof Stanislaw Lem. Între ele, Solaris, povestea unei planete vii, o minte gigantica, plasata de demiurgul Lem la intersectia drumurilor a doua civilizatii galactice, si purtând o concluzie dostoievskiana: întâlnirile dintre ratiuni sunt imposibile. Ca si cele dintre oameni…
           Fandomul SF românesc – sute de mii de oameni – a citit cu înfrigurare Solaris, întâi în foileton, în prea iubita „revista de 1 leu” (chiar atât costa!), numita Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice („cadavrul” ei, bine împaiat, asteapta la revista-mama, Stiinta si Tehnica, un investitor dispus sa-i sufle în racla si s-o învie). Editat apoi (cred ca la „Albatros”) volumul Solaris a devenit moneda de schimb în fandomul SF românesc, valoarea crescându-i o data cu trecerea anilor si prabusindu-se, ca mai toate valorile culturale, în haoticul deceniu X al secolului XX. Dar nu povestea cartii trebuie sa v-o spun ci pe aceea a unui derivat al ei, filmul Solaris, realizat de strainul, nepamânteanul Andrei Tarkovski. Când am avut norocul sa dau peste film, îi vazusem deja Rubliov-ul, de mai multe ori, si deja îmi dadeam seama ca Tarkovski nu se poate încadra în nici o scoala de cinematografie, ba chiar în nici o nisa culturala cunoscuta. Era, deja, singur, pe o planeta pe care si-o construise – integral.
           Soarta a vrut ca eu sa vad Solaris în premiera sa internationala. Era anul 1971, la Paris, la Tex Pop Palace. Un tânar fan SF bogat si tenace se hotarâse sa organizeze primul festival de film SF din Europa, iar eu îl convinsesem pe Adrian Rogoz, parintele CPSF, sa scrie organizatorilor, la Paris, pentru a se trimite invitatii si „la hotarele Oicumenei”, cum ar fi spus Ilia Efremov, un alt demiurg, camarad de arme cu Stanislaw Lem. Au venit invitatiile, am obtinut pasapoartele, am primit binecuvântarea lui Adrian Rogoz si am luat trenul, clasa a II-a, fireste, împreuna cu Coco Popescu, un alt fan SF din Craiova si prieten al meu. Festivalul a fost interesant, dar peliculele apartineau preistoriei filmului SF, caci nu aparusera înca nici Odiseea Spatiala 2001, nici Portocala mecanica, Stanley Kubrick mai avea pâna sa se întâlneasca cu fandomul SF – asa ca prin realitatea virtuala bântuiau, în pixeli, povestile cu vampiri. Patru nopti cu filme cu vampiri am petrecut, filme profesioniste; îmi amintesc ca ne speriam în asa hal încât noaptea, dupa spectacole, mergeam împreuna cu prietenul Coco si gazda noastra, pictorul SF Jaques Wyrs, pe bulevardul parizian Sevastopol, înghesuiti unul în altul, de teama sa nu ne muste careva, în realitatea concreta a noptii. …Si a venit ziua a cincea a festivalului, pentru care era anuntat, cu surle si trompete, filmul lui Tarkovski. Fara Tarkovski de fata, bineînteles, Moscova nu-i daduse voie sa vina. Am plecat de acasa spre Tex Pop Palace la ora obisnuita, sase seara, pentru proiectia de la ora sapte. Dar intrând în Pigale, unde se afla cinematograful festivalului, am avut surpriza sa întâlnesc… politia calare! În Paris, seara, în Pigale, politia calare! De cinematograf m-am apropiat cu greu, caci o mare de oameni înconjura cladirea, mii de oameni care auzisera, printr-un fel de tam-tam cultural al planetei, ca la Tex Pop Palace avea sa se petreaca un mare eveniment al culturii Pamântului. Am intrat, pâna la urma, în sala, catarându-ne pe un zid vecin camerei de proiectie si, desi aveam acreditarile si invitatiile în regula, tulburatoarea pelicula a lui Tarkovski am vizionat-o atârnat de o scara. Cu adâncimea din Rubliov, Tarkovski îl interpreta pe genialul Lem, descompunând, dostoievskian, miracolul unei povesti unice în istoria culturii, pentru a o recompune, în imagini bidimensionale, asa cum niciodata, nicicând, nici un alt creator de film nu a mai facut-o…
           Au trecut de la acea întâmplare aproape trei decenii. Tarkovski a plecat într-un univers paralel, dupa ce ne-a construit, parca din horbote si cristaluri, o alta parabola filmata, Calauza, transpunere pe ecran a unei alte opere geniale – Picnic la marginea drumului – a fratilor Arcadi si Boris Strugatki (pe primul aveam sa-l întâlnesc, în toamna anului 1989, la Odesa, la prima si ultima consfatuire a scriitorilor SF din lagarul socialist – putin dupa aceea l-a urmat si el pe Tarkovski…). În filmul SF al lumii, timid la începuturi, a aparut Stanley Kubrick. Apoi, computerul. Si, de aici încolo, produsele pe banda rulanta gen Terminator, Alien si Robocop, „cultura” industriala, adapând foamea de aventura si violenta a sfârsitului de mileniu.
           Acum filmele SF tin piata cinematografiei si televiziunilor, sute, mii de filme si seriale TV, semn al revansei eclatante pe care „subcultura” numita Science Fiction o ia în fata culturii mari, „mama” aroganta care l-a persecutat, asuprit si înghesuit într-un colt al marii case a civilizatiei lumii. Dar giuvaerul Solaris ramâne, alaturi de Calauza, monumentul pe care l-a ridicat cortexului uman un extraterestru aflat în trecere pe la noi, îngerul ciudat pe nume Andrei Tarkovski.