JOHNNY RADUCANU

          «Muzica e medicina mea»
          
           – Stimate Maestre, ne încântati de atâta vreme cu muzica Dv., cu stilul Dv.

          «Muzica e medicina mea»
          
           – Stimate Maestre, ne încântati de atâta vreme cu muzica Dv., cu stilul Dv. inconfundabil, aveti o sete extraordinara de viata si un optimism debordant. Cum reusiti sa va mentineti în starea aceasta?
          
           – Prin contrast. Sunt tare bolnav de diabet, îmi fac insulina de trei ori pe zi, am un diabet violent… Contrastele se atrag, nu ati învatat toti asta? Muzica e medicina mea…
          
           – Si ne-o si transmiteti…
          
           – Cu o conditie. Daca faci muzica sau arta, daca o iubesti si esti sclav total, e minunat. Daca te gândesti la copii – eu n-am avut si nici nu regret –, la eu stiu ce, începe arta sa fie masurata. Si în ziua în care arta e masurata, nu iese nimic.
          
           – Muzica este deci un fel de terapie si pentru Dv. si pentru cei care o asculta.
          
           – Cei care o asculta sunt profitori. Ha, Ha…
          
           – Haideti sa trecem într-un alt domeniu. Daca ar fi sa parcurgeti un tunel al timpului, încontro v-ati îndrepta, spre trecut sau spre viitor?
          
           – Asta e o întrebare destul de grava ce mi-ai spus mata. Înapoi, nu. În orice caz. Nu sunt genul „noi am fost…”, n-am chef de asa ceva. Sunt tineri, copii care în ’89 aveau 9-10 ani, acum au 20, au facut liceul prin Anglia, umbla la Paris în week-end, bravo lor. Eu când vorbeam de Pepsi Cola în ’50 – ’51 – noroc ca tata era membru de partid în ilegalitate, altfel m-ar fi trimis la canal. Nu dom-le, las’ sa se duca ei în Anglia… Numai ca singura chestiune care trebuie corectata e sa aiba simtul masurii. E un capitol pe care nu-l dezvolt. Stiti Dv. ce e. Nu-l au si asta ma cam pune pe gânduri.
          
           – Sunteti un detinator de mari amintiri. Care va e mai draga în ceea ce priveste un partener, o fiinta care v-a fost alaturi în activitatea Dv.?
          
           – Pai, fosta mea sotie. Ne-am despartit în ’70 si suntem în fiecare zi împreuna. Ha, Ha. Sunt vreo 45 de ani. Fara ea nu sunt nimeni.
          
           – Si pentru ca muzica ramâne dragostea Dv., ce pastrati în suflet în ceea ce priveste jazzul?
          
           – Pastrez ceea ce are Enescu, ce are poporul român. Demnitatea, valoarea, toate astea – care includ si simtul masurii de care vorbeam mai înainte – toate astea si mai e un capitol care s-a pierdut cu totul, nu nationalism, nu xenofobie, asa, o demnitate a geografiei…