Vorbim adesea despre stres ca despre inamicul public numarul unu al sanatatii noastre. Si pe buna dreptate: ritmul infernal al vietii cotidiene, cu suprasolicitarile psihice aferente, se afla la originea a numeroase boli, dintre cele mai diverse. Si mai grav este ca, in mod frecvent, urmarindu-se eliminarea efectelor nefaste ale factorilor patogeni, se scapa din vedere tocmai existenta stresului, ca o principala cauza de imbolnavire. O concluzie logica ar fi, asadar, ca e necesar sa eliminam neintarziat si total acest element. Totusi, lucrurile nu stau chiar asa, dupa cum apreciaza numerosi specialisti.
O epidemie globala
Cineva a spus ca lipsa stresului inseamna moarte („no stress means death”). Acest cineva era Hans Selye, cel care a formulat, in 1937, primul model teoretic si experimental al stresului (valabil si astazi in liniile sale esentiale); el a definit stresul ca sindrom general de adaptare. Din aceasta perspectiva, stresul nu numai ca este inevitabil, dar e indispensabil ca factor de succes adaptativ. Atunci cand vorbim despre stres ca factor nociv, ne referim la ceea ce Selye numea „disstress”, care apare in momentul cand resursele de adaptare ale organismului sunt suprasolicitate.
Stresul este epidemia globala a timpului nostru. E un paradox ca multi dintre cei care accepta ca sunt stresati sunt reticenti cand li se spune ca durerea de cap, oboseala, problemele gastrointestinale, respiratorii sau cardiace sunt „doar” efecte ale stresului. Formularea de mai sus este una „de catifea”; inca mai pot fi auzite sentinte de genul „totul e doar in capul tau”. Intre cele mai comune tulburari legate de stres (in sensul ca sunt generate, declansate, agravate sau intretinute de stres) se numara si astenia sau oboseala accentuata persistenta.
Capcana din mintea noastra
Atunci cand sesizam ca obosim mai repede sau ca oboseala dureaza neobisnuit de mult, putem cadea in doua capcane, doua extreme: fie sa o minimalizezi spunandu-ti ca e normal sa fii obosit la cat lucrezi, fie sa cauti, cu ingrijorare, o boala fizica „vizibila” (adica demonstrabila prin investigatii medicale) care sa fie cauza oboselii. Ambele moduri de abordare semnaleaza o conceptie despre raportul dintre psihic si fizic in termenii unei relatii de la stapan la sclav: mintea poate cere orice si trupul trebuie sa o urmeze. De fapt, psihicul si fizicul sunt totdeauna impreuna in suferinta.
Cum deosebim oboseala normala de cea patologica (astenia)?
– Suntem mai obositi dimineata;
– Oboseala nu dispare dupa intreruperea efortului;
– Se asociaza cu tulburari de somn;
– Se asociaza cu tensiune musculara sau cu cefalee permanenta;
– Este permanenta, nedisparand nici in zilele libere (sau chiar avem o senzatie de oboseala mai accentuata in weekend).
Efecte multiple
A fost descris chiar un sindrom de oboseala cronica, o buna ilustrare a interdependentei psihofizice. Persoanele care sufera de acest sindrom prezinta oboseala persistenta, care dureaza mai mult de 6 luni, asociata cu slabiciune musculara, subfebrilitate, dureri musculare, stare de rau care dureaza mai mult de 24 de ore dupa efort, dureri osteoarticulare, dureri de cap, inflamatia ganglionilor, sensibilitate crescuta la infectii.
Asocierea dintre durerile multiple, oboseala si rezistenta scazuta la infectii se coreleaza cu trei dintre mecanismele fiziologice implicate in reactia de stres: secretia de noradrenalina si adrenalina (care stimuleaza initial organele-tinta, dar apoi le suprasolicita si in final le epuizeaza), secretia de endorfine (morfine interne implicate in reglarea durerii) si imunosupresia. In cazul sindromului de oboseala cronica, degeaba cautam cauzele si solutiile investigand organele-tinta. Cauza este o dereglare generala produsa de depasirea capacitatii de adaptare. Nu intamplator, tratamentul medicamentos cel mai eficient in acest sindrom este cel cu doze mici de antidepresive.
Dar medicamentele reprezinta, in acest caz, doar o jumatate de raspuns corect la o intrebare gresita. Solutia fizica la o problema psihofizica. Problema limitei si a masurii. E uneori mai usor sa credem ca avem o problema pur fizica pentru a nu ne confrunta cu lipsa de masura a planurilor noastre de viata. Aristotel o numea „lipsa de masura a mintii”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii