Ticurile expresie a suferintei

          ELIBERARE Prin declansarea acestui gest involuntar, care e ticul, organismul (psihicul, de fapt) încearca sa se elibereze de o presiune, de o nemultumire neexprimata, de urmarile unui soc emotional, de efectele unor esecuri, de o frustrare..

          ELIBERARE Prin declansarea acestui gest involuntar, care e ticul, organismul (psihicul, de fapt) încearca sa se elibereze de o presiune, de o nemultumire neexprimata, de urmarile unui soc emotional, de efectele unor esecuri, de o frustrare…
          
           Ticurile sunt acele miscari necontrolate care afecteaza fata sau alta zona a partii superioare a corpului. În functie de tic, de sute de ori pe zi, cel în cauza clipeste, îsi misca nasul, ridica din umar, îsi trece mâna prin par, rasuceste capul într-o parte etc. etc. Uneori, aceste ticuri sunt trecatoare, cu alte cuvinte nu au cauze functional nervoase, ele fiind doar expresia unei stari de tensiune interioara neexprimata sub alta forma. La început, gestul trece neobservat, dar foarte repede, prin repetare, este perceput de anturaj. Fenomenul se declanseaza cu precadere la copii, unii specialisti apreciind ca între 6 si 14 ani aproximativ 10% dintre acestia pot deveni „victime” ale ticurilor. În privinta sexului, baietii sunt mai vulnerabili, numarul celor afectati fiind de trei ori mai mare decât al fetelor. Potrivit psihologilor, explicatia ar fi legata de faptul ca, de obicei, baietilor li se cere mai mult decât fetelor sa-si stapâneasca emotiile, ceea ce duce la o acumulare ce-si cauta un debuseu. Agasante pentru cei din jur, ticurile si implicit persoanele în cauza devin tinta unor ironii rautacioase, mai ales când e vorba de copii si anturaj de vârsta frageda. Consecinta nu este favorabila, sentimentul de jena, de handicap provocat de gestul imposibil de controlat se accentueaza, alimentând starea de stres, de tensiune interioara. În general, ticul, indiferent sub ce forma se manifesta, dispare de la sine în câteva luni, desi poate sa revina dupa un timp, la fel de agasant. Prima încercare de a pune capat suparatorului tic poate fi facuta de membrii apropiati ai familiei sau de prieteni (în cazul unui adult) ori de parinti, în cazul unui copil. Abordarea subiectului presupune însa mult tact si delicatete, astfel încât sa nu se declanseze o trauma psihica suplimentara, ci, dimpotriva, sa se creeze un teren propice exprimarii problemelor interioare care îsi semnaleaza prezenta prin intermediul ticurilor. În cazul copiilor, grija pentru suprimarea ticurilor trebuie sa fie cu atât mai mare, deoarece acestea se pot transforma din situatii pasagere în „semn particular” pe viata. La ce alte metode simple mai pot parintii sa apeleze?
          Sport. Prin efort fizic, copilul are posibilitatea sa-si exteriorizeze fie o forma latenta de agresivitate, fie de anxietate, elemente ce trebuie luate în calcul ca posibile cauze ale ticului. Indiferent catre ce sport e orientat (fotbal, înot, gimnastica, tenis etc.), important este consumul de energie ce-l va ajuta pe copil sa se destinda.
           Relaxare. Unul dintre parinti poate sa-si rezerve cinci minute pe zi pentru exercitii de relaxare alaturi de copil. De exemplu, ca si cum ar fi vorba de un joc, se inspira cu putere aer si se expira de 12 ori la rând sau, dupa o baie calda, i se propune copilului un alt fel de joc, sa se „transforme” într-o papusa de cârpa, adica atât de moale, încât ar fi nevoie de sfori si de un papusar ca sa o puna în miscare. Preocupat sa intre cât mai bine în rol, copilul uita de propria anxietate, iar organismul se relaxeaza.
           Concentrarea. În nici un caz ticul nu poate fi lasat sa se instaleze, asa ca imediat ce devine mult prea prezent, atentia copilului trebuie distrasa de la motivele ascunse de anxietate. Jocurile de atentie, îndemânare si concentrare (cuburi, Lego, video etc.) îl vor ajuta sa se elibereze de angoase. Unii specialisti considera ca de mare ajutor este desenul care îl ajuta pe copil sa-si exprime emotiile în alta maniera decât cu ajutorul corpului sau. Potrivit statisticilor, rareori ticurile dureaza mai mult de un an, daca se insista cu rabdare pe îndepartarea lor. In privinta copiilor, psihologii considera ca ticurile au si partea lor buna, în sensul ca prin aparitia lor atrag atentia asupra unor suferinte interioare ale persoanei în cauza.