Timp de secole, epidemia care a cuprins Atena in anul 430 i.Hr. a reprezentat un mister. Relatarile istorice si noile tehnologii ne-ar putea insa ajuta sa identificam vinovatul.
Cu un an inainte, intre cele doua mari puteri ale Greciei, Sparta si Atena, izbucnise razboiul peloponesiac, care va dura 25 de ani si se va incheia cu victoria spartanilor. Dar nu vitejia acestora si nici tehnicile de lupta mai bune vor da Atenei lovitura de gratie, ci un inamic nevazut: o boala bizara, care va ucide aproape o treime din populatia orasului.
Totul a inceput in primavara lui 430 i.Hr., cand localnicii din Piraeus, portul Atenei, au cazut prada unei molime cum nimeni nu mai cunoscuse. Maladia s-a raspandit rapid, ajungand in insula Lemnos din nordul Marii Egee si in alte locuri. La Piraeus a fost lansat zvonul ca boala fusese provocata de otravirea fantanilor de catre spartani.
In doar cateva saptamani, molima s-a extins pana in centrul Atenei, afectand oameni de toate varstele si conditiile sociale. Strategia liderului atenian, Pericle, de a aduce oamenii din Attica rurala intre zidurile Atenei, spre a-i „proteja” nu a facut decat sa creasca rata de infectare. Cinci ani mai tarziu, cand epidemia s-a stins, intre 25% si 35% din populatia ateniana pierise, potrivit estimarilor.
Principala sursa de informare despre epidemie este istoricul Tucidide, care nu doar ca a fost martor direct, ci a facut el insusi boala, reusind totusi sa scape cu viata. In „Istoria razboiului peloponesiac”, Tucidide isi exprima convingerea ca epidemia ar fi aparut in estul Africii, pe teritoriul actualului Sudan.
De aici, ea s-a raspandit, prin intermediul corabiilor de comert, spre nord, in Egipt si Libia, si spre est, in Imperiul Persan, inainte de a ajunge in Grecia. Descrierea pe care istoricul o face bolii este impresionanta: „Oameni pe deplin sanatosi se trezeau deodata atacati de fierbinteala, li se inrosea pielea si li se inflamau ochii, iar partile interne, ca gatul sau limba, deveneau insangerate si raspandeau o respiratie fetida, nefireasca.” Printre simptome se numarau „stranut si raguseala”, iar cand boala ataca pieptul provoca „o tuse puternica”, apoi afecta stomacul, unde genera „descarcari de bila si spasme violente”.
La acel moment, victima era aproape muribunda. Suferinzii descriau ca sunt cuprinsi de un „foc launtric”, care-i facea adesea sa rupa hainele de pe ei si sa se arunce in apa raurilor, a lacurilor sau a marii, intr-o incercare disperata, dar zadarnica de a se racori. Ei cunosteau o „sete neostoita”, urmata de insomnii extreme, care ii epuizau.
Tucidide raporteaza ca moartea survenea de obicei in sapte pana la noua zile de la infectare. Cei care reuseau sa depaseasca primul stadiu, respirator, al bolii, cadeau de obicei victime stadiului al doilea, digestiv, caracterizat printr-o severa ulceratie a intestinelor si diaree hemoragica; slabiciunea instalata ulterior in organism era de obicei fatala.
Socanta, pentru atenienii acelor vremuri, a fost contagiozitatea bolii – practic toti cei care intrau in contact cu bolnavii se imbolnaveau, la randul lor. Aproape toti medicii au murit, iar multi bolnavi, care probabil ar fi scapat daca ar fi fost ingrijiti, au fost lasati sa moara, iar casele lor ocolite cu spaima. Chiar si Pericle, conducatorul atenian, a murit, alaturi de cei doi fii ai sai si de sora sa – in final, pe la 425 i.Hr., cand epidemia a incetat, circa 100.000 de atenieni ii cazusera prada.
Multa vreme s-a crezut ca boala ar fi fost o forma de ciuma – de aceea a si fost numita „Ciuma lui Pericle”. Dar expertii moderni sugereaza, pornind de la ramasitele umane descoperite in gropile comune din acea perioada si de la simptomele descrise de Tucidide, ca ar fi fost de fapt o varianta de Ebola si ca intr-adevar era originara din estul Africii.
GABRIEL TUDOR
Comentarii