„Asta-i muzica ce-mi place!”, exclama odinioara regele prusac Frederic cel Mare, la auzul bubuiturilor de tun ale formidabilei sale armate. Si daca Frederic, despre care nu putem spune ca n-ar fi avut ureche muzicala, el insusi fiind un pasionat flautist, se arata atat de placut impresionat de canonada ghiulelelor, inseamna ca acestea ofereau urechilor un spectacol in egala masura impresionant si terifiant. Dar sunetul produs de explozia obuzelor, zanganitul sabiilor si suieratul sagetilor nu au fost singurele „partituri” auzite pe un camp de batalie.
De-a lungul vremii, armatele au fost insotite in lupta de tot felul de instrumente muzicale, menite pe de o parte sa imbarbateze propriii ostasi, pe de alta sa vare spaima in sufletele dusmanilor. In randurile ce urmeaza ne propunem sa analizam aceasta problematica, mai putin studiata de istorici.
Muzica a constituit o parte integranta a artei razboiului, inca din zorii umanitatii. Prima atestare a rolului ei psihologic este consemnata in Biblie, unde, in capitolul 6 al Cartii lui Iosua, se vorbeste despre uimitoarea prabusire a zidurilor Ierihonului, din cauza zgomotului asurzitor provocat de trambitele asediatorilor. Desigur, cercetatorii moderni privesc cu amuzament o asemenea asertiune, intrucat, desi este cert ca trambitele – de fapt coarne de berbec gaurite pe dinauntru – scoteau sunete foarte puternice, e greu de crezut ca ele ar fi fost capabile sa darame zidurile de piatra, inalte de peste sapte metri, ale celei mai vechi asezari fortificate din lume. Si totusi, nimeni nu poate nega faptul ca Iosua era un general pe cat de viteaz pe atat de viclean, care a compensat inferioritatea numerica si tehnologica (spre deosebire de ostenii lui, inarmati cu sabii de bronz, inamicii – luptatori din Canaan – aveau arme de fier) printr-o strategie superioara, folosind cu succes arma psihologica. In clipa in care probabil s-a declansat un puternic seism, ce a distrus zidurile cetatii, Iosua a poruncit preotilor evrei sa sune din trambite si a declansat un atac general. Ingroziti de cutremur, terorizati de sunetele insuportabile ale trambitelor, convinsi ca Dumnezeul evreilor ii pedepseste, canaaneenii au abandonat orice tentativa de aparare, predand cetatea in mainile asediatorilor.
Terifiantul „tunet al legiunilor”
Daca stramosii nostri daci foloseau cu acelasi succes faimosul stindard cu cap de lup, al carui suierat era de natura sa-l infioare pana si pe cel mai curajos inamic, grecii si romanii se bazau, in plan militar, pe instrumente de percutie si de suflat. Printre acestea se numara variante primitive ale unor instrumente existente si in zilele noastre, precum ar fi cornul si tuba, cu ajutorul carora se stabilea ordinea de atac in batalie, se impunea cadenta de mars, se dadeau diverse ordine cazone. Atunci cand plecau in razboi, grecii erau insotiti de veritabile „orchestre” de aezi, care recitau, inainte de batalie, ode si imnuri dedicate eroilor din vechime. Romanii apreciau si ei efectul psihologic al sunetelor, fiind primii care au introdus traditia lovirii scuturilor cu sabiile. Efectul „de tunet”, produs de cateva mii de legionari lovind la unison scutul dreptunghiular cu spada, trebuie sa fi fost terifiant. Tot romanii au pus la punct primul cod sonor folosit in batalii, avand anumite semnale pentru „atac”, „retragere”, „invaluire” etc. Nu-i de mirare ca, obisnuite cu o asemenea organizare perfecta, legiunile Romei au reusit sa invinga, timp de aproape un mileniu, majoritatea inamicilor, care luptau dezordonat. Ca o anecdota, sa adaugam aici faptul ca legionarii, atat de crunti in razboaie, pareau totusi sa aiba firi sensibile, de vreme ce Nero, amenintat cu rebeliunea lui Vindex, promitea ca va merge inaintea trupelor rasculate, care, imediat ce ii vor auzi glasul si cantul maiestru din lira, i se vor inchina…
Cimpoiul, cea mai de temut arma
Printre putinii inamici ai romanilor care au sesizat si aplicat efectul psihologic al muzicii in razboi se numara scotii si pictii, triburi ce populau in antichitate nordul insulelor britanice. Insotiti mereu in lupte de cornuri, tobe si cimpoaie, stimulati de licorile „magice” care-i faceau sa lupte cu un curaj nebunesc, acesti „barbari” au reprezentat vreme de secole cosmarul cuceritorilor romani. Urmasii lor, scotienii, au continuat sa foloseasca cimpoaiele – eroul lor national, William Wallace, nu se despartea niciodata in lupta de un „taraf” de cimpoieri – acest instrument insuflandu-le, se pare, in inima, un sentiment profund de mandrie nationala si o temeritate formidabila. Atat de urat devenise cimpoiul de catre englezi incat in 1746, cand armata britanica a invins trupele scotiene ale printului Edward Stuart, cucerind pentru totdeauna Scotia, prima masura a invingatorilor a fost sa interzica folosirea acestui instrument, sub amenintarea pedepsei capitale! Dar, fiindca noile regimentele scotiene care luptau acum in slujba Imperiului Britanic nu dadeau dovada de nici un fel de abnegatie pe campul de lupta, un general istet, si probabil bun psiholog, a cerut abrogarea masurii. Imediat ce regimentele au primit formatii de cimpoieri, moralul trupei a crescut formidabil si de acum scotienii, impulsionati de trilurile cimpoaielor, vor lupta cu bravura in slujba suveranilor englezi.
Zizka – razboinicul devenit dupa moarte… toba!
Dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus, traditia muzicii martiale, mostenite de la greci si romani, s-a imbinat cum nu se poate mai bine la bizantini. In restul Europei, la inceputul evului mediu, muzica s-a facut mai putin auzita pe campurile de lupta. Cruciadele aveau sa schimbe aceasta optica. Impresionati de utilizarea, de catre Saladin, a formatiunilor de tobosari si trompetisti, curand cavalerii crestini vor urma acest exemplu, preluand si instrumetele arabe. Pana si Machiavelli era convins de utilitatea instrumentelor muzicale pe campul de lupta. In a sa „Libro della arte della guerra”, el pledeaza pentru transmiterea ordinelor de catre comandanti prin intermediul trompetelor, „al caror sunet ascutit poate fi auzit chiar si in mijlocul iuresului grozav al luptei”. Totodata, adauga Machiavelli, tobele trebuie sa fie nelipsite in mars, spre a calauzi trupele. Se pare ca multe capetenii ale epocii impartaseau asemenea opinii, si, legat de aceasta, sa amintim bizara solicitare a faimosului comandant Jan Zizka, cel care a cerut ca dupa moarte, pielea sa-i fie jupuita si transformata in toba, spre a-i calauzi pe ostasi asa cum el o facuse in timpul vietii!
Soldati cu ureche muzicala
Pe la 1700, fanfara cazona devenise un element nelipsit din structura armatelor europene. Soldatii, majoritatea mercernari, erau atat de obisnuiti cu comenzile transmise prin intermediul diverselor tonalitati incat ajunsesera sa lupte aidoma unor roboti. In timpul bataliei se foloseau cu precadere trompetele, cu tonuri cat mai inalte, deoarece un ordin verbal neauzit sau, mai grav, prost inteles, ar fi putut avea consecinte catastrofale asupra unor armate intregi. Tatal lui Frederic cel Mare, „Regele Sergent”, cum era supranumit, spunea ca accepta ca un soldat de-al sau sa fie prost tintas, dar nu concepea ca recrutul respectiv sa nu stie „dumnezeieste” semnalele sonore ale trompetei si tobei. Cu timpul, trupele fiecarei tari au adoptat chiar anumite marsuri militare care au devenit astfel precursoarele actualelor imnuri nationale. Indreptandu-se spre inamic, ele cantau de fiecare data marsurile-emblema. Desigur, acest fapt a generat adesea confuzii, stimulate de abilitatea unor comandanti militari: in timpul razboiului de 30 de ani, de exemplu, un regiment german si-a inselat oponentii britanici cantand cu patos „Marsul Scotian”. Cand englezii si-au dat seama ca ostasii catre care inaintau voiosi nu sunt scotieni, era deja prea tarziu…
Un episod similar s-a petrecut in 1708, in timpul bataliei de la Oudenarde, dintre fortele anglo-olandeze si cele franceze. Primele au cantat „semnalul retragerii armatei franceze”, asa incat acele trupe ale lui Ludovic al XIV-lea care nu ajunsesera inca la locul bataliei au crezut ca insisi camarazii lor se retrag si au dat bir cu fugitii! In zilele noastre, tehnologia moderna a inlocuit instrumentele traditionale, efectele vizate fiind insa aceleasi. Sa ne gandim doar la „sirenele” instalate la bordul avioanelor germane, care faceau un zgomot infernal si starneau la sol o panica de nedescris, anihiland moralul victimelor inainte chiar de caderea primelor bombe. Totusi, desi comunicatiile radio au inlocuit, inca din timpul celui de-al doilea razboi mondial, semnalele acustice clasice, au mai existat situatii cand sunetul trompetelor a continuat sa fie un factor psihologic de temut. Asa s-a intamplat in timpul razboiului din Coreea (1950-1953), cand soldatii americani au fost realmente terorizati de sunetele stridente ale trompetelor folosite de chinezi.
Autor: GABRIEL TUDOR
Comentarii