Numeroase sunt exemplele de oameni care, in perioade zbuciumate ale istoriei, au salvat, adesea platind pretul suprem, vietile semenilor lor. Numele lui Oskar Schindler, industriasul german care, in timpul holocaustului petrecut in cel de-al Doilea Razboi Mondial, a salvat de la moarte peste o mie de evrei, este, desigur, cel mai cunoscut. Dar in ciuda popularizarii facute acestui personaj controversat, mai ales dupa aparitia filmului „Lista lui Schindler”, au existat si alti pamanteni responsabili de salvarea mult mai multor vieti. Dintre toti, cel care se poate lauda ca a fost responsabil de scaparea de la o moarte groaznica, prin inanitie, a un miliard de suflete, este Norman Borlaug, un nume ce multora le este cu siguranta necunoscut.
Bomba populatiei
In 1968, biologul american Paul Ehrlich scria, in cartea sa, devenita best seller, The Population Bomb, ca „batalia pentru hrana intregii umanitati este pierduta”. El pronostica o crestere masiva a populatiei planetei – ceea ce s-a intamplat – urmata de o foamete fara precedent – ceea ce nu s-a mai intamplat insa. La vremea respectiva, populatia globului era de peste 3,5 miliarde oameni si crestea la o rata mult mai mare decat productia de hrana. „In anii ’70 si ’80, scria Ehrlich, sute de milioane de oameni vor muri de foame.” Majoritatea expertilor erau de acord cu anticiparile lui Ehrlich. Doar ca ei nu-l anticipasera pe dr. Norman Borlaug… Nascut in 1914 si crescut intr-o familie de fermieri din Saude, Iowa, acesta obtinuse doctoratul in patologia plantelor si genetica la Universitatea Minnesota. In 1944 a fost invitat de Fundatia Rockefeller si guvernul mexican sa conduca un proiect avand ca scop imbunatatirea productiei de grane in Mexic. Borlaug si-a propus sa realizeze o specie de grau mult mai productiva decat cele existente si care de asemenea sa fie rezistenta la daunatori, o problema majora pentru agricultorii din America Latina.
Dupa munca si rasplata
Pentru teste, Borlaug a ales doua locatii, cu o diferenta de altitudine de 2500 metri intre ele. El a crescut si incrucisat mii de diferite specii de grau si a lucrat cu cei mai moderni fertilizatori, cautand sa obtina plante capabile sa creasca in ambele medii, pentru ca graul-minune, pe care il visa, trebuia sa creasca oriunde. De-a lungul urmatorilor ani, cercetatorul american a fost capabil sa dezvolte specii de grau mult mai productive dar a observat ca acestea nu puteau suporta greutatea spicelor adaugate. Prin urmare, a incrucisat iar speciile inalte de grau cu cele de grau pitic, mai scurte dar si mai rezistente, cu tulpini mai groase. Rezultatul a fost un hibrid avand o tulpina solida, de inaltime medie, rezistenta la boli si cu o productivitate nemaivazuta. Borlaug s-a zbatut ca noile seminte sa fie distribuite micilor fermieri, de-a lungul si de-a latul Mexicului iar in 1963, varietatile de grau create de el acopereau deja 95% din productia totala a tarii, recoltele fiind de sase ori mai mari decat atunci cand sosise aici.
Spectrul foametei, indepartat
Nu doar ca Mexicul a incetat sa mai importe grau, dar a devenit exportator, ceea ce a insemnat un urias salt inainte pentru economia tarii si calitatea vietii taranilor. Acum, Borlaug dorea sa implementeze sistemul sau si in alte tari, amenintate de foamete. „Misiunea mea este sa obtin macar un succes temporar in razboiul permament dus de oameni impotriva foametei si lipsurilor”, spunea el. In 1963, Fundatia Rockefeller l-a trimis pe Borlaug in Pakistan si India, doua tari care se confruntau cu grave probleme din cauza foametei si malnutritiei. Dar, paradoxal, ajutorul lui Borlaug a fost respins, initial, de localnici: exista o opozitie instinctiva, data de civilizatia si religia diferite fata de noile sale metode. Dar cand o foamete a lovit zona si 1,5 milioane de oameni au murit, barierele culturale au cazut. Rezultatele au fost incredibile: in doar trei ani Pakistanul, ce depinsese in mare masura de importurile de cereale, putea asigura granele pentru uriasa sa populatie, de aproape 150 milioane locuitori, ce traiau pe un teritoriu doar de trei ori mai mare decat Romania. In 1970, si productia agricola a Indiei se dublase si aceasta tara scapase, de asemenea, de spectrul foametei.
Ipocrizia „aparatorilor mediului”
In zorii unei zile de toamna a anului 1970, Margaret Borlaug a primit un telefon. Dupa care, emotionata si bucuroasa, a dat fuga pe camp, unde sotul ei lucra deja, la imbunatatirea unei noi specii de grane, anuntandu-l ca tocmai primise Premiul Nobel pentru Pace. Desigur, barbatul, crezand ca e vorba despre o farsa, nu i-a dat atentie. Si totusi, nu era deloc asa: ii fusese decernat, intr-adevar, Premiul Nobel, motivatia juriului fiind ca el gasise „o alternativa pentru pace si pentru viata – revolutia verde”. Magulit, savantul si-a continuat cercetarile cu si mai multa pasiune. In 1980 a inceput sa dezvolte specii de orez mai eficiente, pentru a creste productia in alte tari confruntate cu cresterea masiva a populatiei, precum China si statele din Asia de Sud-Est. Peste un deceniu, intentiona sa atace ultima reduta, unde foametea facea inca ravagii, dar, culmea, aparatorii mediului din Statele Unite si alte tari occidentale s-au opus!
Ei sustineau ca introducerea aceleiasi culturi de grau pretutindeni in lume ar afecta biodiversitatea; pe de alta parte, marile latifundii, unde crestea graul lui Borlaug, dusesera la falimentarea micilor ferme, iar fertilizatorii anorganici utilizati de el erau daunatori pentru mediu. „Inteleg ca trebuie sa protejam mediul dar consider ca multi dintre cei ce pledeaza pentru asta sunt elitisti. Daca ar trai macar o luna, asa cum eu am petrecut cincizeci de ani, printre oropsitii din lumea a treia, care mor de foame la varste fragede, n-ar mai gandi asa. Si pe de alta parte, metodele mele nu distrug mediul, ci mai degraba se poate spune ca au salvat milioane de acri de teren de a fi transformate in ogoare”, sustinea Borlaug, care a decedat in urma cu un an, la 12 septembrie 2009. Dar ce vreti? Nici un profet nu-i iubit in tara lui…
Ipoteza Borlaug
Borlaug a pledat toata viata lui pentru cresterea productivitatii in agricultura, ca mijloc de a stopa despaduririle. Rolul important pe care el l-a jucat in promovarea acestei viziuni i-a determinat pe economisti sa o numeasca „ipoteza Borlaug”: cresterea productivitatii agriculturii pe cele mai bune pamanturi arabile poate ajuta la controlul defrisarilor de paduri prin reducerea nevoii de alte terenuri agricole. Potrivit acestei ipoteze, presupunand ca necesitatea globala de hrana este in permanenta crestere, restrictionarea agriculturii la metodele clasice ar necesita fie ca populatia lumii sa scada, voluntar sau ca urmare a inanitiei in masa, fie convertirea padurilor in terenuri agricole. Cum prima varianta nu poate fi acceptata, ramane ultima, care ar avea insa efecte devastatoare asupra mediului. Prin urmare, tehnicile de sporire a productivitatii propuse de Borlaug au ca scop, in ultima instanta, salvarea ecosistemului. Cresterea cantitatii de grane cultivate ar putea duce la un status quo, cu conditia, desigur, ca defrisarile sa nu fie facute in alte scopuri – de pilda pentru industria lemnului sau cea energetica.
GABRIEL TUDOR
Comentarii