Printesa Alexandra de Bavaria (devenita regina), în vârsta de 23 de ani, a crezut ca a înghitit un pian din sticla când era copil. Se spune ca aceasta îsi petrecea zilele strabatând cu grija coridoarele palatului, întorcându-se în lateral pentru a trece de usi, convinsa ca o simpla lovitura i-ar sfarâma corpul în bucati.
Este aceasta relatare a istoriei o metafora creativa? O piesa de simbolism poetic? Sau purul adevar? Nascuta pe 26 august 1826 în Schloss Johannisburg din Aschaffenbury, Alexandra a fost al optulea copil si a cincea fiica a regelui Ludovic I al Bavariei.
Scriitoare si eseista de succes, Alexandra si-a dedicat viata literaturii. Cu toate acestea ea a suferit de-a lungul vietii de mai multe afectiuni psihologice, inclusiv o fixatie pentru curatenie si, mai ales, o convingere ca a înghitit un pian cu coada facut din sticla.
Aceasta „iluzie a sticlei” a bântuit-o pâna la moartea ei, în 1875, si oricât de mult au încercat medicii sa o convinga de contrariu, a ramas convinsa ca pianul de sticla ramasese în ea si ca se putea sparge în orice moment.
Printesa Alexandra pare sa fi fost o persoana foarte tensionata si destul de fragila chiar si înainte de convingerea ei brusca, prezentând simptome a ceea ce am putea asemana cu sindromul obsesiv-compulsiv. Se spune ca era obsedata de curatenie si purta numai haine albe.
Obsesia pentru pianul de sticla a aparut dupa un scandal în care tatal ei, regele Ludovic I, a acordat titluri si averi amantei sale, actrita si dansatoarea Lola Montez. Se presupune ca a fost o perioada extrem de stresanta pentru singurul dintre copiii sai care traia înca în palatul regal.
Alexandra a urmat un lung sir de membri ai familiei regale si nobili care au crezut ca parti ale corpului lor erau facute din sticla. Si mai remarcabil este faptul ca printesa nu era nici pe departe singura care avea aceasta convingere.
„Iluzia sticlei” era o afectiune psihologica bine cunoscuta, considerata o forma de melancolie. Exista multe relatari ale unor oameni care credeau ca sunt facuti din sticla în întregime sau partial, sau ca s-au transformat complet într-o lampa, vaza sau borcan. Suferinzii erau cuprinsi de teama de a fi sparti, dar adesea si de teama de a sta în lumina directa a Soarelui.
„Iluzia sticlei” era suficient de cunoscuta pentru a fi amintita în lucrarea Anatomia melancoliei, a lui Robert Burton în 1612, într-un lung pasaj dedicat anxietatilor paranoide: „Frica de diavoli, de moarte, ca vor fi atât de bolnavi, de o boala sau alta… ca sunt toti din sticla si, prin urmare, nu vor permite nimanui sa se apropie de ei”.
Se presupunea ca teama de a fi prea fragil pentru aceasta lume era deosebit de frecventa în rândul nobilimii, precum si al oamenilor educati, care ar fi putut citi relatari medicale despre aceasta iluzie înainte de a ajunge sa dezvolte ei însisi simptomele.
Printre primii si cei mai faimosi bolnavi s-a numarat regele Carol al VI-lea al Frantei, care a domnit din 1380 pâna la moartea sa, în 1422, suferind de diferite crize de „nebunie”.
Convingerea ca era facut din sticla era atât de puternica încât se crede ca acest monarh avea un costum special, cu coaste de fier montate în hainele sale, pentru a-si proteja corpul delicat si nu permitea oamenilor sa îl atinga.
„Iluzia sticlei” a intrat în declin pe la mijlocul secolului al XIX-lea, înainte de a disparea aproape complet.
GABRIEL TUDOR
Comentarii