Constantin Stan un realist supravegheat

           Trecem în aceasta saptamâna la proza si ma întorc, pentru a câta oara?, la celebra Generatie 80, acel grup literar unic care a debutat în anii 80 si despre care se spunea, la vremea respectiva, ca este o mâna de scriitori, poeti si prozatori, care iau în derâdere „cuceririle socialismului”, „sunt ironici si n-au nici un respect pentru realismul socialist”. Pâna la a debuta editorial, o seama din acei scriitori „blestemati” au citit în cenaclul „Junimea” al Facultatii de Limba si Literatura Româna, cenaclu care a prins aripi sub conducerea regretatului critic si istoric literar Ov.

           Trecem în aceasta saptamâna la proza si ma întorc, pentru a câta oara?, la celebra Generatie 80, acel grup literar unic care a debutat în anii 80 si despre care se spunea, la vremea respectiva, ca este o mâna de scriitori, poeti si prozatori, care iau în derâdere „cuceririle socialismului”, „sunt ironici si n-au nici un respect pentru realismul socialist”. Pâna la a debuta editorial, o seama din acei scriitori „blestemati” au citit în cenaclul „Junimea” al Facultatii de Limba si Literatura Româna, cenaclu care a prins aripi sub conducerea regretatului critic si istoric literar Ov. S. Crohmalniceanu. Nu o sa vorbesc acum despre poeti, ci o sa ma opresc la prozatorii junimisti plini de talent care au devenit ulterior prozatori cunoscuti. Unul dintre acestia a fost Constantin Stan. Editura „Paralela 45” aduce pe piata astazi, în colectia 80, noul lui volum de proza intitulat „Provizoriu, Sud (Libertate supravegheata)”. Într-un avertisment nostalgic, Costi Stan spune ca doar cu o singura exceptie, povestirile acestui volum au fost scrise în anii 70 pentru a fi citite în cenaclul „Junimea” pentru ca nu prea puteau fi tiparite. Un lucru perfect adevarat la care subscriu. Asemenea lui si eu am scris pentru cenaclul „Junimea” povestiri despre care stiam ca nu vor fi citite decât acolo si ca nu vor vedea niciodata lumina tiparului. Culmea este ca nici azi, dupa 11 ani de libertate editoriala ele n-au aparut într-un volum. Fiecare din prozatorii care citeau la Cenaclu stia ca povestirile sau fragmentele de roman nu vor ajunge într-o carte. Constantin Stan spune ca unele din cele 9 povestiri care apar acum în „Provizoriu, Sud” au fost publicate cu finaluri ciumpavite sau cu decupaje de secvente în revista „Luceafarul”. „Nu vreau sa fac din asta un caz, un merit sau o nefericire. Tineretea noastra s-a consumat în spatiile aceleiasi vesnice tinereti, cu iubiri aiurite, cu nostalgii marine, cu multe dupa-amiezi petrecute în biblioteca facultatii, cu cafeaua de la „Arhitectura” si cu berea de la terasa „Dunarea” sau „Cina”, cu amfi „Onciu” si „Club Litere”, spune Constantin Stan, cel care venea din cartierul Colentina si care se încapatâna sa se arate interesat în proza sa de realismul acelei epoci socialiste, dar cu totul altfel decât cereau în mod oficial diriguitorii culturii. Rezultatul? Povestiri precum cele din volumul aparut recent la Editura „Paralela 45” si un bun exemplu este „Marina (Luna, ca un drac albit de spaima)” din ciclul „Marine” în care talentul lui Constantin Stan iese la iveala ca uleiul într-un pahar cu apa. Lasând la o parte splendida metafora din titlu (care poate rivaliza cu oricare din metaforele „lunare” ale lui Eminescu), scurta poveste vorbeste despre niste tineri care vin la mare sa se simta liberi si nimeresc direct pe mâna unor militieni vigilenti care îi duc la sectie ca pe niste bisnitari. Scurtul episod se pierde în neant, ceea ce ramâne este scurta perioada de distractie a tinerilor îndragostiti de viata pe litoralul românesc. Cel care nareaza povestirea se trezeste în cortul unei suedeze dornica si ea de distractie. Notatia este exacta si scurta: „ Luna, un drac albit de spaima, se înalta în noaptea aia destul de repede. Auzeam vuietul ritmic al valurilor carând nisipul de pe tarm si o sirena sunând prelung. Un far luminase cortul si o raza patrunse pe dedesubt plimbându-se impudic pâna sus pe piciorul suedezei adormite. Se dezvelise în somn ca si cum n-ar fi suportat nici macar atingerea noptii pe ea. Cum o fi putând dormi complet dezbracata? Trupul i se arcuise sub patura, încordat ca al unui animal tânar mereu gata de atac”. Nici un exces de imagini, nici un adjectiv în plus, o bijuterie de text scrisa în 1970 cu atât mai valoroasa în comparatie cu „proza” de azi, plina de vulgaritate ieftina si gunoi descriptiv. Despre arta lui Costi Stan, profesorul Ov. S. Crohmalniceanu scria fara nici un pic de exagerare: „Tonalitatea impresiilor ne permite sa ghicim stari sufletesti, fara ca ele sa fie „analizate”. Este o arta de „tuseuri” repetate si delicat abile, amintind „tropismele” Virginiei Woolf si ale lui Nathalie Sarraute”.