Încercati sa va imaginati un poet care pe vremea lui Nichita Stanescu ar fi scris precum Eminescu sau Macedonski (sau mai „rau”, precum George Cosbuc)! Desi valoroase si foarte atractive pentru public, acele opere ar starni dispretul breslei care nu se mai poate întoarce în trecut si cauta permanent noutatea de exprimare si de idei. Ceva asemanator s-a petrecut cu distinsul pictor academic francez William-Adolphe Bouguereau (1825-1905), artist adulat de public, patroni de arta si decoratori de interioare fastuoase, dar numai pana la triumful iremediabil al impresionistilor. Monet, Degas si ai lor l-au aratat cu degetul pe sarmanul Bouguereau si l-au ironizat ca pe un talent remarcabil dar care confunda prezentul cu trecutul.
Pentru a da un exemplu cat se poate de elocvent si pe întelesul tuturor, sa ne amintim de frumoasele etichete de compot si alte conserve, cu fructe si legume pictate atat de frumos, încat îti lasa gura apa. De altfel, asa s-a evidentiat în adolescenta foarte dotatul „Bougie”, care mai castiga un ban de buzunar, precum Renoir, uimindu-i pe cei din jur cu picturile sale idealizate, încantatoare, parca rupte dintr-un basm dulceag. Dupa ce familia sa a facut rost de banii necesari, Bougie a ajuns la Paris si s-a impus imediat, castigand Premiul Romei în anul eminescian 1850.
Acest premiu consta într-un sejur de studii la Roma si artistul în devenire a descoperit acolo persoana pe care, probabil, o reîncarnase în veacul XIX: Rafael. Extaziat de frumusetea si delicatetea tusei rafaeliene, Bougie avea sa se dedice toata viata viziunilor de basm ale mitologiei si Bibliei, uitand complet de realitate. Dupa cum marturisea el însusi, maestrul se ducea la atelier sa evadeze si sa traiasca în rafinament si clasicism. Si cine altcineva putea fi în centrul atentiei sale de om supersensibil decat femeia pura, zeita fara nici o trasatura defectuoasa, acea fiinta ideala de care te îndragostesti la prima vedere.
Rafinamentul tusei lui Bouguereau a mers pana la perfectiune, atunci cand ambitia sa era de a nu dezvalui privitorului unde a pus pensula. Tehnica prin care peste linii cadea un imperceptibil nor de abur (sau fum, cum spun unii ironici) a condus la imagini aproape fotografice. În consecinta, acestui maestru al frumosului idealizat i s-a pus eticheta de „pictor fotografico-academic”, ceea ce în viziunea impresionistilor era o anatema.
Acest personaj de o delicatete rarisima a mai avut un adversar conceptual, dar care nu s-a bucurat de succesul imens al lui Monet si ai sai. Este vorba despre realistul Jean-François Millet, care nu accepta basmul si si-a dedicat opera realismului vietii rurale… A devenit la doar cincizeci si unu de ani membru pe viata al Academiei franceze. În acest rol onorant, el a militat pentru acceptarea femeilor în lumea academica franceza. În treacat fie spus, la 71 de ani s-a recasatorit cu artista americana Elisabeth Gardner (cu 12 ani mai „junioara”), pe care a ajutat-o sa patrunda în mediile de elita. Aruncat în uitare de avangardisti, atelierul lui Bougie este pradat de hoti în primavara lui 1905. Maestrul se îmbolnaveste subit de inima si moare în august. A lasat în urma sa 836 de picturi si pe multe le-as prefera în locul lui Picasso sau Matisse.
PAUL IOAN
Comentarii