Este gradinaritul o arta? Astazi, cand atat de multe indeletniciri au primit cam fraudulos denumirea de „arta”, este greu sa faci o afirmatie categorica. Dar priviti, va rog, parcul din fata castelului Villandry! Este un exemplu luat la intamplare, dar cata incantare ne produce acea geometrie a sculpturilor in verde, cu perfectiunea grupajelor de „boscheti” taiati la milimetru si a aleilor care formeaza un labirint docil, cu minifantanile care anima un peisaj de vis… Intr-adevar, putem spune fara ezitare ca gradinaritul ornamental este o arta a modelarii peisajelor verzi, a imblanzirii naturii dupa proiecte riguroase.
Romanii, cei care au ridicat gradinaritul ornamental la rang de arta in Europa – inspirati din realizarile de exceptie ale persilor – aveau un termen, „topia”, adica „locuri”, preluat de anglo-saxoni pentru aceste capodopere in verde. Exista astazi termenul „topiary” in engleza, care nu are corespondent in romaneste (nu am gasit in DEXonline) si pe care, in mod fortat, am sa-l folosesc pentru a evita lungimea exprimarii.
Daca cele mai vechi relatari cu privire la gradinaritul artistic sunt intalnite la vechii egipteni, Persia lui Darius cel Mare a devenit un model pentru multe civilizatii prin „topiariile” realizate intr-o clima neprietenoasa cu plantele. Ideea de a folosi arbusti ornamentali, asociati cu plante (perene sau nu) a necesitat si o iscusita tehnologie a irigatiilor de mare finete. Gradinile suspendate ale Babilonului stau marturie. Grecii au preluat aceasta forma de incantare a ochiului si aristocratii Atenei investeau mult in gradinile de langa resedintele lor. Magnatii Romei nu au ezitat sa preia estetica gradinaritului grecesc si s-o dezvolte cu bolti umbroase, amenajari sofisticate de trandafiri si arbusti, strabatute de alei si circuite de apa in curgere naturala. Un nume de referinta din acea epoca de glorie a Imperiului Roman este cel al lui Lucius Lucullus (mort in anul 57 i.Ch.), istoricul indragostit de natura. La randul lor, spaniolii si maestrii bizantini au continuat sa foloseasca „topiariile” pentru a-si demonstra maiestria, dar si pentru a vizualiza mai pregnant pozitia sociala inalta a proprietarilor.
In Extremul Orient, chinezii si japonezii au privit arta gradinaritului ca pe un fel de miniaturizare a vastelor peisaje salbatice. Din gradinile lor nu lipsesc stancile (sau pietrele asezate filosofic in celebrele gradini Zen), curgerile de ape si cascadele. In Europa, dupa o perioada de stagnare din ultima parte a Evului Mediu, Renasterea a adus o explozie de „topiariilor” asociate castelelor impunatoare ale marilor nobili. Parcurile resedintelor regale au fost incredintate unor maestri ai peisajelor cu „sculpturi in verde”, in care regula simetriei persane a fost impinsa pana la perfectiune. Englezii au inventat labirintul cu ziduri de arbusti – specii de conifere multiramificate si care nu cresc mai mult de 4-3 metri –, aducandu-ne aminte ca relaxarea are si o latura ludica.
Initial, doua dintre functiile parcurilor au fost meditatia si intalnirile discrete. La greci si la romani, multi filosofi si poeti aveau un loc special in astfel de amenajari. De asemenea, intalnirile colocviale sau ale indragostitilor erau binevenite in spatiile speciale cu pereti verzi. Astazi, nuantele idilice au cam palit, iar terenurile destinate unor peisaje cu ornamente verzi (si nu numai) sunt tot mai putine. Traditia gradinaritului artistic este in pericol.
PAUL IOAN
Comentarii