Atat a avut de suportat un geniu al Renasterii italiene si un uluitor precursor al artei moderne, pe numele sau Giuseppe Arcimboldo. Amnezia de-a dreptul indecenta care s-a asternut peste inteligenta si talentul novator al acestui fiu de iconar din Milano este condamnabila, dar acesta-i destinul unor personalitati care, poate, s-au nascut prea devreme si care si-au depasit cu eleganta contemporanii.
Giuseppe (sau Josepho), nascut în 1527, a respirat înca de cand era un pusti religiozitatea unui tata care realiza icoane pe lemn si sticla în catedrala din Milano (si nu numai). Poate de aceea, mintea iscoditoare a adolescentului a simtit nevoia de a-si exprima talentul într-un mod cu totul nonconformist, într-o epoca în care inovatiile stilistice se înregimentau în jurul temelor clasice „obligatorii”: scenele biblice si mitologice.
Doar un spirit îndraznet putea aspira la altceva în conditiile unor încorsetari tematice din care parea imposibil de evadat. Si totusi, tanarul Arcimboldo, înfruntand cu nonsalanta primejdia marginalizarii, a inventat un nou concept artistic, si anume acela al portretului compozit. Natura si obiectele cotidiene ale vietii domestice au reprezentat materia prima pentru personajele sale fantastice.
Cine si-ar fi imaginat, într-o epoca în care imaginea Madonnei si a vietii lui Iisus erau leit-motivul maestri pictori italieni, ca figura unui om poate fi alcatuita – într-o modalitate de un pitoresc entuziasmant – din legume, fructe, carti, animale de casa si salbatice, din fripturi de pui si peste, din crengi uscate si ramurele tinere, din petale si corole, din ustensile de bucatarie si doage de butoaie… Aceasta enumerare incredibila nu ne-ar putea duce cu gandul decat fie la un curent suprarealist care înalta banalul la extraordinar, fie la o gluma a unui artist aflat în plina relaxare, între doua perioade de lucru la „subiecte serioase”.
Dar era secolul XVI si Arcimboldo inventa ceva nemaivazut si inimitabil. Fara un talent iesit din comun, portretele sale compozite puteau cadea în derizoriu si eticheta de caricaturi l-ar fi urmarit toata viata. Din fericire pentru destinul sau artistic, el pur si simplu a entuziasmat fetele sus-puse ale vremii si s-a bucurat de o pretuire la cel mai înalt nivel – poate si de aici s-a nascut o invidie care i-a distrus memoria postuma.
Caci Giuseppe Arcimboldo a fost pictorul de Curte al lui Ferdinand I de Habsburg, al urmasului sau Maximilian II si al succesorului acestuia, Rudolph II, începand din 1562 si pana 1587, cand a cerut permisiunea de a se întoarce la Milano. În tot acest timp, prestigiul regal de care s-a bucurat maestrul a fost neegalat printre pictorii vremii. Arcimboldo si-a dovedit polivalenta functionand si ca arhitect, decorator si inginer de constructii si instalatii hidrotehnice. A creat o scoala regala de arta si a realizat si numeroase picturi si desene cu teme clasice.
Din pacate, marea majoritate a acestora s-a pierdut, ramanand pentru posteritate în special colectia sa de portrete compozite, din care o pozitie aparte o are ciclul de portrete „Anotimpurile”, reluat de mai multe ori pentru îmbunatatiri, la cererea suveranilor pe care i-a servit, si de departe, pana la moartea din 1593. Aparitia operelor lui Arcimboldo în veacul al XVI-lea a luat pe nepregatite arta europeana, iar istoricii l-au uitat pana spre finele secolului XIX, cand explozia impresionistilor a stimulat reaprinderea interesului pentru un novatorde geniu.
PAUL IOAN
Comentarii