Cu un mileniu in urma, in M’zab, o zona extrem de arida din Sahara algeriana, mozabitii au construit un ansamblu urban unic in lume. Se afla pe un platou stancos, la sud de Alger, denumit metaforic „desert in desert”. In secolul al X-lea, in M’zab, cu o suprafata de peste 700 de hectare, strabatuta de un rau care seca frecvent, s-au instalat primii locuitori, ibaditii, o comunitate berbera hartuita de trupele califilor fatimizi din cauza viziunii sale asupra islamului. Erau adepti ai Coranului, dar contestau unele precepte ale profetului si interpretarea unor pasaje din Coran.
De-a lungul anilor au construit numeroase locuinte, ecologice, confortabile, dupa un plan minutios elaborat, pentru a suporta ostilitatile atmosferice si ale mediului: calduri greu suportabile, seceta, aer uscat… In secolul al XI-lea reusesc sa construiasca 5 cetati fortificate. De atunci au fost cunoscuti sub denumirea de mozabiti. Au conceput o strategie urbana ingenioasa care a reprezentat o sursa de inspiratie pentru arhitecti de peste secole, inclusiv din secolul al XX-lea, acum ar fi de pilda, celebrii francezi Le Corbusier, Fernand Ponillon sau André Ravereau.
In timpul unei calatorii in Algeria, din 1931, Le Corbusier, cel mai renumit arhitect al secolului al XX-lea, descopera M’Zab. Este fascinat de aceste constructii realizate ingenios de oameni simpli pe care intentiona sa le studieze indeaproape. Din pacate, nu a putut intra in nicio casa pentru ca accesul strainilor era strict interzis. Revenind in 1933, a survolat zona, incercand, din avion, sa observe ansamblul cetatilor si detalii si sa faca zeci de fotografii, cat mai clare.
Observatiile personale si informatiile obtinute asociate comentariilor se regasesc in lucrari de specialitate. O sursa de inspiratie pe care a valorificat-o in realizarea unor constructii, cum ar fi capela Notre Dame du Haut din Ronéhamp. Ibaditii au ales aceasta regiune inospitaliera pentru faptul ca aici se simteau in siguranta. Inainte de a se instala, au stapanit Maghrebul, in care au construit o capitala, Tahert, magnifica, cucerita de califi fatimizi in 910. Populatia a fost persecutata, hartuita, condamnata. Problema majora cu care s-au confruntat a fost, desigur, apa. Zona era lipsita de oaze, de depresiuni in care apa s-ar fi putut acumula in urma ploilor, extrem de rare, si care durau cateva zile sau, uneori, cateva ore.
Intre secolele al X-lea si al XI-lea au construit baraje pentru a capta apa pentru consum si pentru a o distribui prin rigole etanse spre palmieri si alti arbori fructiferi. Totodata au facut eforturi uriase pentru a sapa puturi in conditiile in care panzele freatice se aflau la adancimi de 40-70 de metri! Trei generatii si-au adus contributia zilnica la saparea lor. Nenumarati locuitori au decedat din cauza deshidratarii, a foametei, a extenuarii si accidentelor din timpul lucrarilor de sapare a puturilor. Sacrificiile au fost uriase, dar in cele din urma au izbandit. Apa extrasa cu galeti ridicate de scripeti era transportata in care trase fiecare de un cal. (Va urma)
DORIN MARAN
Comentarii