Atac la cosmogonie

          Disecam, intr-o „anatomie” trecuta, actuala rascoala a savantilor in fizica si cosmogonie impotriva adevarurilor care, o data demonstrate, capata valoare de dogma. Falsa valoare – caci s-a dovedit: cu cât creste la minte omenirea, cu atât flexibilitatea cortexului lumii este mai mare si deci cu atât mai putin suntem dispusi sa primim ordine, fie ele si de la savanti, „clasa” cea mai avansata a „tribului” Sapiens sapiens.

          Disecam, intr-o „anatomie” trecuta, actuala rascoala a savantilor in fizica si cosmogonie impotriva adevarurilor care, o data demonstrate, capata valoare de dogma. Falsa valoare – caci s-a dovedit: cu cât creste la minte omenirea, cu atât flexibilitatea cortexului lumii este mai mare si deci cu atât mai putin suntem dispusi sa primim ordine, fie ele si de la savanti, „clasa” cea mai avansata a „tribului” Sapiens sapiens. Experienta de la Geneva, pe care am descris-o atunci, pare zguduitoare: Antoine Suarez a desirat o raza laser in doua fâsii, lasând sa treaca, printr-un cristal si doua contoare, fotonii, unul câte unul, pentru a masura câti fotoni vor fi reflectati (de doua oglinzi asezate exact la aceleasi distante de sursa de lumina laser) si câti vor traversa dispozitivele; surprinzator, fotonii, cel de la stânga si cel de la dreapta, au facut intotdeauna aceeasi miscare, de parca s-ar fi inteles intre ei: fie se lasau reflectati fie se lasau refractati – dar totdeauna impreuna, datorita, probabil, unor chitibusuri ale legilor – pur si simplu vrajitoresti – ale stiintei numite mecanica cuantelor!
          De curând, reviste prestigioase ale lumii raporteaza despre isprava unul alt „copil minune” al fizicii si cosmogoniei, tânarul portughez Joao Magueijo, cercetator la remarcabila universitate britanica Cambridge, unde a ajuns dupa o bursa oferita de Imperial College din Londra.
          
          Cum s-a intâmplat?
          
          Ajuns la Cambridge, portughezul Joao – observând cât de mult globalizeaza cunoasterea, cât de repede creste aportul tuturor culturilor la tezaurul de observatii, teorii si demonstratii – descopera ca fizicienii britanici pregatesc… o rascoala, asa, mai mult ca sa scape de autoritarismul american in domeniul cosmogoniei. Caci, de peste ocean, un curent condus de genialul Alan Guth (de la Massachussets Institute of Technology) sustine teoria ca universul de dupa Big Bang, de la inceputurile sale, era omogen, cu aceeasi distributie a temperaturii si aceeasi repartitie a materiei in tot „corpul” lui. Imediat dupa Marea Explozie Initiala, spun savantii acestei echipe, Universul s-a dilatat ultrarapid, apoi expansiunea s-a mai domolit pâna la actuala rata de dilatare (care va duce, totusi, la o rarefiere teribila a materiei: urmasii nostri de peste câteva miliarde de ani vor privi un cer de smoala, lipsit total de stele si galaxii – caci ele se vor afla la departari la care ochiul uman nu poate ajunge.
          Magueijo, cum spuneam, simte reluctanta britanica fata de teoria inflatiei Universului si ordinea universala stabilita de americani, se pune pe lucru si, genial fiind, vine cu o gaselnita de o nemaipomenita cutezata: imediat dupa Big Bang, postuleaza Joao Magueijo, parametrii fundamentali ai fizicii erau altii! Deci sa nu socotim ca viteza luminii, constanta atractiei universale, forta tare si forta slaba si celelalte sunt batute in cuie, de-a lungul eternitatii, de catre un Dumnezeu al Cosmosului ci sa privim rece calculele matematice, adica ale stiintei celei mai apropiate de perfectiune. Iar teoria limpede, „rotunda” si eleganta a fizicianului-matematician Joao Magueijo spune, fara putinta de tagada, ca la inceputul Vremii, viteza luminii era mult, mult mai mare si ca a coborât, in timp, urmare a evolutiei Universului, pâna la valoarea la care acum o gasim stabilizata: aproximativ 300.000 km/sec., asa cum am aflat-o din experientele lui Michelson…
          Ce-i mai trebuie lui Magueijo, pentru a intoarce fizica pe dos? Ia, un fleac, dovada concreta, experimentala, ca teoria lui are radacini in realitatea cosmica inconjuratoare. Dovada pe care tânarul Joao spera sa o gaseasca in „marturisirile” subtile cu care vor veni radiatiile cosmice ultrainalte energetic, atunci când vom sti sa le citim mai bine.
          Dar, la urma urmei, asa ceva i s-a intâmplat si unui tânar care lucra, la inceputul secolului trecut, intr-un birou de brevete din Elvetia: intâi a aruncat, cu zgomot urias, „Teoria restrânsa a relativitatii”, intr-o revista stiintifica, si abia peste câteva decenii o eclipsa de Soare si câtiva sateliti ai lui Jupiter au confirmat: da, Albert Einstein are dreptate – si Universul este infinit mai complicat decât putem noi sa ne inchipuim ca este.