Natura moarta cu viata

          Prozatorul Nicolae Iliescu, nume important al grupului literar numit, de mai bine de 20 de ani, Generatia 80, este prezent pe piata cu o noua carte. Asa cum ne-a obisnuit, un amestec de realitate si fictiune, de roman si jurnal, de sentimentalism si luciditate.

          Prozatorul Nicolae Iliescu, nume important al grupului literar numit, de mai bine de 20 de ani, Generatia 80, este prezent pe piata cu o noua carte. Asa cum ne-a obisnuit, un amestec de realitate si fictiune, de roman si jurnal, de sentimentalism si luciditate. Nu este prea simpatizat pentru asta, într-un anumit cerc de critici, dar literatura nu se scrie pentru critica, nu-i asa? De aceea, cititorii sunt cei care gusta sau nu gusta pasajele dintr-o carte anume. Multe pasaje din recenta carte a lui Nicolae Iliescu, intitulata polemic-pompos „Natura moarta cu viata sau natura moarta cu timp” sunt flashuri temporale, în acea zona a tineretii în care totul avea alta culoare si reveniri dramatice într-un prezent întesat de nimicuri si sfâsiat de lucruri neterminate. Tehnica contrapunerii prezentului cu trecutul nu este o tema literara noua, a fost folosita remarcabil si de Shakespeare si de Eminescu. La Iliescu, pretextul punerii fata în fata a acestor timpuri nu este însa un prilej pentru a ridica în slavi trecutul, cum facea în Satire Eminescu, ci un prilej de a regasi candoarea sufleteasca a celui care scrie. Pâna la urma, asta înseamna pentru toata lumea tineretea: regasirea puritatii sufletesti, pierduta apoi prin meandrele vietii. Iata un fragment în care Nicolae Iliescu surprinde o alta imagine, de data asta legata de un trecut contopit în prezent: sarbatorirea a 25 de ani de la terminarea liceului. Ce s-a întâmplat cu fostii copii?
          „Aici sunt sub bataia soarelui de iulie, în curtea interioara a Liceului „Gheorghe Lazar”, la împlinirea a douazeci si cinci de ani de la absolvire. Fetele au devenit cam toape, baietii grasi cu figuri de betivani, barbosi, musculosi. Stau alaturi de Ilie, zis si „Uta”, mare procuror, de Radu ajuns regizor si producator de emisiuni de televiziune, de Michi, doctorita, de Lumi, profesoara, de Fane, mare chirurg, de Dodo, profesor, de Raluca, de Luiza, profesoare etc. Intram ca niste straini în amfiteatrul liceului. Apare Doina care ma striga si ma bate prieteneste pe umar. Ma întorc si ramân întepenit câteva secunde bune. Îmi dau seama abia acum ca nu mai suntem copii. Cezar face aceleasi poante ca acum un sfert de veac. Parca atunci aveau mai mult haz. Fiecare se ridica, strigat fiind la catalog de catre fostul diriginte – curios, traiesc toti! – si-si spune daca si-a urmat sau nu destinul. Vieti fericite, vieti furisate, vieti în penumbra, vieti pur si simplu. Una are doi copii, altul de-abia a devenit tatic, alta e divortata, altul a ramas ce-a fost. Ma ridic ca un prost, spun ca am devenit ceea ce-mi propusesem în liceu (profesor de româna), am scris, am citit, mi-am trait si-mi traiesc viata si-o voi trai scriind, citind si calatorind, am o nevasta, sunt în „câmpul muncii” si am un pisic. „Ce zice, ce zice?”, aud asezându-ma pe scaun. Profesoara Fotache, de limba româna, are un rictus, madam Pavlovici, de engleza, râde strepezit iar madam Nedelcu, diriginta si profa de geografie trece la alt nume. Multi absenti, plecati în lumea larga, – de la noi, Cornel, Oana, Daniela si Upi. Cei mai multi de la real si de la clasele speciale de matematica si de biologie. Iesim, facem poze, trecem la restaurant, ne schimbam telefoanele si plecam. De a doua zi începem sa ne uitam putin câte putin”.
          Pare ca pentru o clipa mai este posibila o reconciliere între cei care, cândva, au avut preocupari comune. Pentru o clipa licare în suflet flacara firava a inocentei. Dar între timp, fiecare a pornit-o prin hatisul lui. Atât de încâlcit încât nici macar amintirile nu mai razbat. Uitarea se asaza grea peste indiferenta. si cu toate acestea, nu acest gen de rememorari este punctul forte al cartii. Punctul forte poate fi gasit în analiza lucida si controversata a timpului pe care îl traim.