Umorul negru si umorul stors din absurdul discret al existentei noastre au avut un reprezentant de geniu prin artistul belgian René Magritte, un suprarealist pe alocuri mai abil în a descoperi paranoia cotidiana decât Salvador Dalí. Daca privim cu ochiul iubitorului de arta post-moderna, Magritte este deseori chiar mai enigmatic decât celebrul sau conational Georges Simenon, expert în situatii criminalistice. Si asta pentru ca inconfundabilul Magritte a facut un melanj armonios între arta vizuala si capacitatea mintii de a descifra un mesaj codificat, deseori plin de umor.
Într-adevar, marele belgian (poate cel mai renumit pictor al tarii sale) are o abilitate ludica de a privi profunzimea crizelor umane ca un hâtru care nu se teme de ce-ar putea descoperi în subconstientul personajelor sale. Creator plin de har, Magritte nu se teme sa retuseze mitologii consacrate, cu o finete si o duiosie impresionante. Mitul lui Pygmalion este una din cauzele emotionante pentru care militeaza artistul. Un îndragostit de propria creatie feminina nu trebuie aruncat în bratele nefericirii, ci trebuie sa-i dea viata adoratei – vezi „Imposibila încercare”. Asa cum a facut Venus cu Pygmalion, si artistul belgian da viata femeii pictate. Generozitate salvatoare, cu nuante supranaturale…
Nascut în familia modesta a unui croitor, Magritte (1898-1967) deseneaza de la doisprezece ani, dovedind o fantezie uimitoare. Acest element al personalitatii sale îl va ajuta enorm sa-si câstige pâinea cea de toate zilele, fiind mult timp realizator profesionist de reclame – în lipsa veniturilor consistente din arta. Sensibilitatea copilului de paisprezece ani este puternic zguduita de moartea mamei sale, gasita moarta pe malul unui râu (unde probabil s-a sinucis din pricina unei boli psihice). Fata ei acoperita a fost imaginea groaznica pe care nu avea s-o uite niciodata si care apare în unele pânze celebre, cum ar fi „Amantii” (doi iubiti care nu se vad reciproc din cauza voalurilor pe care le poarta, dar nu vad nici lumea în care traiesc). A fost nevoie ca firma la care lucra, în Bruxelles, sa dea faliment pentru a se duce la Paris sa-si încerce norocul si sa-l întâlneasca pe André Breton si sa fie cucerit de curentul suprarealist. Avea douazeci si cinci de ani cînd a început sa se dedice acestei filozofii a artei care distorsioneaza realitatea, încercând s-o explice (sau s-o complice) într-un stil ermetic. Unul din marile succese care-i definesc stilul este pânza intitulata „Aceasta nu este o pipa” si care reprezinta o simpla pipa. Veti spune ca este o contradictie, dar Magritte se explica: „Nu este o pipa pentru ca nu poti s-o îndesi cu tutun”. De altfel, umorul si gândirea întortocheata domina spiritul întregii sale opere, cu nuante de pesimism, specifice creatorului deziluzionat de lumea în care traieste.
Dintre multele probleme de gândire pe care Magritte le-a propus admiratorilor sai sunt si doua lucrari de referinta pentru suprarealism. „Inspiratia” ne înfatiseaza un pictor care are drept model un ou si el picteaza o pasare. Inteligenta maestrului ne trezeste un zâmbet si de aduce aminte de cascavalul topit al lui Dalí, aluzie la relativitatea lui Einstein.
PAUL IOAN
Comentarii